Testamentul unui copil

sursa net

Era mică - la cimitir cu taică-său... Trecuse în neființă bunica. Pentru prima dată simțise durerea pierderii unei persoane dragi. Nu știa de ce, dar a început să plângă,
probabil subconștientul îi șoptise „e pentru ultima dată când o mai vezi...”

Cimitirul, cruci, frig și suflete care bântuie. O întrebare o cutremurase (probabil era prea mică să înțeleagă) - „vei plânge dacă mor?” Era stupidă întrebarea, la sigur că va plânge, la sigur că va suferi, nu-și imagina ca cel mai drag de până atunci, să nu mai fie printre cei vii, să nu mai râdă de glumele lui sau să nu-i simtă protecția - și automat răspunse „nu se știe niciodată cine va fi primul” (era un răspuns de disperare, deși înțeles greșit) - Ea vroia să-i zică - pierderea lui o va afecta cel mai mult, nu-și imagina cum e să nu ai cui să-i zici „tata”, deci pentru ea, deși mică era mai ușor să plece prima decât să-l piardă...

Niciodată nu a putut să-și imagineze cum e să trăiești fără el, să nu ai parte de sfaturile lui sau pur și simplu să știe că acasă n-o așteaptă el.  Dar cu siguranță știe că iubirea, afecțiunea, durerea, încrederea, susținerea, cuvintele lui trebuie să o călăuzească, să o fortifice și să meargă departe. 

Soarta e ca o spirală, totul se întoarce, dar rar când se intersectează, deoarece, suntem alții, alte situații și alți oameni pe care îi întâlnești. 

Ce avea ea de lăsat în urmă? o amintire, ce avea el de lăsat? durere, disperare, gol...